„Faceți-o dacă vreți să continuați să respirați”, a replicat ea.
Ochii i-au sclipit de furie, dar apoi l-a lovit un alt val de durere și genunchii i-au cedat. Maya l-a prins de braț înainte să cadă și l-a condus în fotoliul de piele.
„Doamnă Gordon, sunați-l chiar acum pe doctorul Bennett”, a strigat ea spre hol.
Arthur a încercat să se ridice din nou, dar Maya i-a apăsat o mână pe umăr, ținându-l în șezut.
„Nu te mișca”, a ordonat ea.
Pentru o secundă ciudată, s-au privit unul pe altul în întuneric, luminat doar de fulgerele de afară. Nimeni nu-l mai atinsese așa de ani de zile, nu cu blândețe, nu fără să-și dorească ceva și nu fără frică. Arthur a încetat să se mai opună și s-a lăsat pe spate.
Maya i-a verificat pulsul, care era rapid și neregulat, deși nu catastrofal, sugerând un atac de panică provocat de furtună și de amintirile pe care aceasta le purta cu ea.
„Respiră cu mine”, a spus ea, începând să inspire încet.
A râs amar și cu respirația tăiată la instrucțiunile ei.
„Crezi că respiratul rezolvă totul în lumea asta?”, a întrebat el.
„Nu, dar faptul că nu respiri cu siguranță nu rezolvă nimic”, a răspuns ea.
Gura i se încleștă și, după o clipă, fără tragere de inimă, îi urmă ritmul. Ploaia se întețea, iar tunetele se rostogoleau peste conac, zguduindu-i chiar temelia, în timp ce Arthur își închidea ochii. Sub ridurile ascuțite ale feței sale, Maya văzu ceva teribil, nu putere, nu aroganță, nu cruzime, ci un om prins în exact secunda în care viața lui se sfârșise.
Dr. Bennett a sosit douăzeci de minute mai târziu, ud leoarcă și vizibil iritat de apel. L-a examinat pe Arthur în birou, în timp ce doamna Gordon zăbovea lângă ușă, cu îngrijorarea cipriit? pe față.
„Este încă un episod de panică”, a spus doctorul în cele din urmă. „Tensiunea arterială îi este crescută și se confruntă cu o epuizare severă.”
Arthur și-a întors privirea, refuzând să accepte diagnosticul.
„Ți-am mai spus că nu poți continua așa”, l-a avertizat doctorul.
„Te plătesc pentru tratament, nu pentru prelegeri”, a replicat Arthur.
