O nouă viață împreună
Tata coborî ochii. — Și anul următor și-am trimis o fotografie după un examen important. Nu mi-ai răspuns. — Credeam că… — Ce credeai?
— Că încerci doar să mă faci să vorbesc din nou cu tine. — Încercam. Am zâmbit trist. — Pentru că erai tatăl meu.
Atunci Eliot puse trei cești de cafea pe masă. — Cred că ar trebui să-i arăți și restul. Tata ridică privirea. — Ce rest?
Am deschis ușa camerei pe care tata presupusese probabil că era dormitorul nostru. Era un mic birou. Pe rafturi erau cărți de medicină. Pe birou, un stetoscop. Iar lângă fereastră se afla fotografia mea din prima zi de lucru la spital.
O nouă înțelegere
Tata o luă în mână. — Unde lucrezi? I-am spus numele spitalului. Îl cunoștea. Desigur că îl cunoștea. — Și specializarea? I-am răspuns.
Pentru câteva secunde, medicul din el înlocui tatăl furios. Începu să-mi pună întrebări despre rezidențiat, despre program, despre ce voiam să fac mai departe. Apoi se opri singur. Probabil își dăduse seama că făcea exact ceea ce ar fi trebuit să facă în toți acei ani: să mă întrebe despre viața mea.
— Dar apartamentul? întreb. Eliot zâmbi. — Este al nostru.
