— Sonia… de unde ai scos asta?
Acela este din umeri.
Restul drumului a părut greșit. Aerul din mașină părea prea dens ca să respiri. Mă uitam continuu la ea în oglindă, așteptând un zâmbet, un râs, vreun semn că asta e o invenție ciudată de copil. Nimic. Și-a ajustat doar bretelele ghiozdanului roz și a continuat pentru sine, de parcă nu tocmai deschisese o groapă sub picioarele mele.
O zi plină de neliniște
Poate a avut un vis. Poate a văzut ceva online. Poate era o formă pe hol și imaginația ei i-a dat o față. Poate. Dar uneori o propoziție își cade în piept și corpul tău știe înaintea minții tale.
Am lăsat-o la școală. M-a sărutat pe obraz, a coborât și a alergat spre poartă cu ghiozdanul ei roz sărind în spatele ei. Am privit-o cum dispare în mulțimea de copii și jur că lumea întreagă s-a înclinat o secundă. Apoi am condus direct acasă.
Soția mea era în bucătărie, exact unde era mereu la ora aceea. Lumina dimineții se revărsa prin fereastră. Cafeaua aburea lângă prăjitorul de pâine. Părul îi era prins la spate. S-a uitat la mine și a zâmbit de parcă nimic în lumea asta nu s-ar fi mișcat nici măcar un centimetru.
