M-am așezat.
Regăsirea sinelui
Eu nu scrisesem acele cuvinte. Nici măcar nu știusem că primisem oferta.
— De ce? am șoptit.
— Pentru că Nicolae voia să fie centrul vieții tale.
Ileana s-a așezat lângă mine.
— Când te-am încurajat să pictezi, a început să-mi spună că mă bag în căsnicia lui. Când am insistat, ne-a pus una împotriva celeilalte.
Mi-au revenit în minte zeci de momente.
„Nu conduce, Elena.”
„Lasă că rezolv eu.”
„Nu ai nevoie să muncești.”
„De ce să pierzi timpul cu pictura?”
Lucruri pe care le confundasem ani întregi cu grija.
— Și totuși ai continuat să-l primești aici.
Ileana a privit spre fotografia fiului ei.
— Era copilul meu. Am sperat mereu că într-o zi îți va spune adevărul.
— Nu mi l-a spus.
Pentru prima dată după moartea lui Nicolae, am plâns altfel. Nu de dor. Plângeam pentru femeia care fusesem și pentru toate lucrurile la care renunțasem fiind convinsă că nu eram în stare să le fac.
Ileana mi-a strâns mâna.
— Ai venit singură până aici?
Am dat din cap.
— Și ai luat permisul la 62 de ani?
— Din prima.
A început să râdă printre lacrimi.
