— Aproape în fiecare lună.
M-am ridicat brusc.
— Nu se poate. Îmi spunea că merge la pescuit sau că are treabă.
Ileana a zâmbit amar.
— Uneori venea aici.
Atunci am înțeles de ce GPS-ul numea locul acesta „Acasă.”
Revelații dureroase
Dar încă nu înțelegeam de ce.
— De ce ne-a ținut separate?
Ileana s-a uitat spre un tablou de pe perete. O pictură cu o casă de țară. Mi-am apropiat fața. În colț era o semnătură.
— De unde ai asta?
— Mi-ai dăruit-o acum mai bine de treizeci de ani.
Uitase complet de ea. În tinerețe pictam. Pictam ore întregi. Pânză când viața, casa și căsnicia ocupaseră tot spațiul.
— Tu aveai talent, Elena. Și eu și-am spus asta.
Mi-am amintit. Ileana fusese cea care m-a încurajat să-mi expun tablourile.
Nicolae spusese că mama lui doar încearcă să mă facă să-mi neglijez familia.
O nouă direcție
— A existat și o galerie, continuă ea. Un om voia să-și expună lucrările.
Am râs fără urmă de veselie.
— Nu. Mi-au spus că nu sunt suficient de bune.
Ileana a încremenit.
— Cine și-a spus?
N-a trebuit să răspund. Amândouă știm.
Ileana s-a ridicat și a adus o cutie veche. Din ea a scos o copie a unei scrisori. Era adresată unei galerii. Am recunoscut imediat scrisul lui Nicolae.
„Soția mea vă mulțumește pentru interes, dar nu dorește să continue. Pictura este doar un hobby și familia ei este prioritatea.”
