Stomacul mi s-a strâns instantaneu. Tatuajul nu era ceva ce oricine ar fi putut recunoaște întâmplător. Cu opt ani în urmă, schițasem acea busolă spartă pe un șervețel într-o noapte sălbatică în Seattle. O femeie pe nume Camila râsese de design și insistase să nu facem amândoi versiuni identice înainte de răsărit. I-am spus busolă spartă pentru că niciunul dintre noi nu știa încotro se îndreptau viețile noastre.
Întrebări fără răspuns
„Cum o cheamă pe mama voastră?” am întrebat cu grijă.
Înainte ca vreuna dintre fete să poată răspunde, o femeie într-o uniformă cenușie de dădacă a alergat grăbită spre noi. Panica de pe fața ei se vedea cu mult înainte să ajungă la bancă.
„Regina, Lucy, Valerie!” a strigat ea. „Ce faceți?”
Ea le-a tras imediat pe fetițe mai aproape și mi-a oferit o scuză nervoasă. Reacția părea mult prea intensă pentru o simplă conversație într-un parc public.
„Îmi cer scuze, domnule. Nu ar fi trebuit să vă deranjeze.”
